1. Ce te inspiră de obicei când începi lucrul la un nou proiect și ce anume te-a atras la această temă?
OLIVIA GRECEA: Savurez începutul unui proiect pentru că e un moment în care totul e posibil, nu sunt luate deciziile care limitează. Mă inspiră, generic vorbind, dorința de a depăși etape sau de a lucra diferit, chiar în condiții de producție similare, de a-mi face treaba diferit, adică mai bine, mai relaxat și cu poftă de explorare și cu mai puțină anxietate de performanță. Tema voievozilor m-a atras pentru că, deși nefiind pasionată sau bună cunoscătoare a istoriei (tema exista când am fost cooptată în proiect), pentru mine istoria și narativele istorice sunt despre identitate, apartenență și vulnerabilitate.
IOANA TOLOARGĂ: Întotdeauna, tema (sau variații ale ei, care mă ajută să mă aclimatizez cu peisajul macroistoric, social, politic sau narativ pe care le circumscrie).
Oamenii cu care lucrez. Determinarea, pasiunea și implicarea lor. Felul în care, tacit, naiv și absolut autoiluzionant, credem (cel puțin în prima săptămână) că vom schimba/ salva lumea cu ceea ce facem. Desigur, apoi ne trece și, în timp, ne rămâne credința că demersul e unul emancipator, benefic, care poate schimba măcar ceva într-un om, poate trezi o întrebare (și e suficient și așa). Apoi, abundența și libertatea, nesfârșitul propunerilor și al căilor de urmat mă sperie și mă entuziasmează, în același timp, la începuturi.
Poate că de-asta îmi plac atât de mult: conțin doze egale de frică, dorință și încredere. Legat de voievozi, au fost două lucruri care m-au inspirat și interesat, simultan: pe de o parte, jocul cu resemantizarea narațiunii istorice, pe de cealaltă, relația cu un prezent al României polarizate ideologic, în care tocmai nucleele mitice glorificante sunt spațiul de manevră al manipulărilor și al agendelor politice.
2. Care au fost cele mai mari provocări ale procesului de lucru?
OLIVIA GRECEA: Vastitatea intimidantă a temei, necunoscutele (informații lipsă, unele irecuperabil lipsă) și dorința de a avea ancore, repere solide. Oboseala de după etapa de improvizații, senzația că nu mai e nimic nou de spus sau descoperit cu instrumentele și informațiile avute – asta ați simțit voi și poate Ioana (dramaturga), eu cu siguranță puteam să lansez noi teme de improvizații și să mă bucur de ele. Selecția materialului și găsirea unei dramaturgii potrivite, adică una care să echilibreze perioada medievală cu istoria recentă și contemporană. Găsirea formelor dramaturgice sugestive, sintetice, ușor de asimilat, clare fără a deveni lecție de istorie (informativ sau didactic).
IOANA TOLOARGĂ: În primul rând, amestecul dintre etapa de documentare și etapa creativă, la scenă. Simțeam că mereu mai descoperim ceva ce trebuie citit, ce poate influența decisiv întregul.
Apoi, cel mai mult simt că m-a copleșit exhaustivitatea materialului – atât din documentare, cât și din prima etapă de lucru, în care s-au născut multe improvizații amuzante (majoritatea – niște mici spectacole, în sine).
Desigur, totul a pornit din dorința (sau nevoia?) de a spune multe lucruri de care ne pasă și care sunt interconectate în acest spectacol multifațetat (de exemplu, să avem perspective și istorii ale personajelor secundare, necanonice, ce să răstoarne sau să dea cea de-a treia dimensiune, comentariul, figurilor canonice recuperate fără rest în prezent).
Alte elemente foarte dificile au fost: să echilibrăm cele două părți – narațiunile despre cei 4 domni cu scenele diacronice despre cum diferitele ideologii, momente istorice sau agende politice s-au revendicat de la narațiunile lor hipertrofiat glorificate sau mitizate (pașoptismul, perioada legionară, comunismul și prezentul). Pe de o parte, micro-narațiunile trebuiau să comprimate, voiam să alegem cele mai emblematice și nuanțate momente sau acțiuni, pe de altă parte, țineam să ne jucăm cu registre teatrale diverse, fără a pierde însă unitatea. Nu în ultimul rând, dezideratul comun era să nu devenim didactici și să nu pierdem umorul și speranța ce rezidă în întreg.
3. Ce simți că ai descoperit pe parcursul lucrului la acest proiect (sau, de ce nu, și după premieră)?
OLIVIA GRECEA: Am descoperit că umorul și subversivitatea nu lezează neapărat, ne așteptam la o oarecare rezistență la deconstrucția istoriei canonice, de manual din partea cadrelor didactice.
Legat de proces, că a(ve)m nevoie de o comunicare mai clară a așteptărilor și nevoilor pe parcursul repetițiilor și că nu suntem obișnuiți să facem asta – vine din parcursul nostru profesional, social, cultural. Dar încercăm să ne articulăm nevoile și să creăm spații pentru ca ceilalți să o poată face. Că îmi doresc să pot lucra la un spectacol, fără alte joburi sau angajamente, cu timpi liberi pentru respirat, reîncărcat și simțit plictiseală (fie că e una creativă, deci productivă, sau nu).
Că mă apropii tot mai mult de atmosfera și principiile de lucru sănătoase pentru mine. Că îmi e clar ce fel de artistă, om, profesionistă vreau să fiu din perspectiva felului meu de a fi prezentă într-un proces și în lume în general.
Că e onest și eliberator să îți asumi că ce faci nu va fi pentru toată lumea și nu va ajunge la toată lumea (deși acest proiect se adresează unui public eterogen și ar fi frumos să vorbim pe limba tuturor).
IOANA TOLOARGĂ: Pe plan personal, că am nevoie de feedback continuu și, poate, “să fiu mângâiată pe cap”, cum spun prietenii mei. Că țin enorm, nesfârșit să îmi placă ce iese, să mă pot îndrăgosti și de proces, și de finalitatea lui. Mi se pare minunat să putem crea în absența anxietății de performanță, fără presiunea produsului, însă a proiecta textul/ spectacolul ca pe ceva ce-mi place și-mi dă furnicături pe șira spinării face parte din a face ce iubesc.
De asemenea, pe plan teatral, mi-am dat seama (sau am întărit o credință mai veche) că mă interesează să poată vedea și înțelege toată lumea ceva ce creez. Mi se pare un deziderat ce ține de onestitatea mea față de mine (să fac ceva ce poate aprecia bunica mea, spectatorul etern din mintea mea). Poate că, în siajul acestei dorințe, am redescoperit cât de mult îmi place umorul și spiritul ludic, ca mecanisme subversive, în deconstrucția unei narațiuni tari, patriarhale. Râsul și jovialitatea schimbării instanțelor, distanța critică nu sunt doar emancipatoare și eliberatoare, dar m-au îmbogățit, în acest proces-atelier, fiind instrumente pe care le iau cu mine mai departe (sper, alături de elemente ce țin de teatrul popular, de care mi-ar plăcea să mă apropii în demersuri viitoare).
4. Cum crezi că va fi receptat spectacolul de către liceeni? Ce ai vrea să ajungă la ei?
OLIVIA GRECEA: Cred că va fi pe alocuri amuzant, pe alocuri criptic (în sensul în care le va deschide curiozitatea de a da măcar un search, de a afla mai multe despre evenimente și personalități la care se face referință). Sper că va fi provocator în sensul confruntării cu tipare de gândire, informații nechestionate și imagini despre istorie și sine.
Aș vrea să le dea de gândit, să îi entuziasmeze, să îi lase cu
credința că au capacitatea de a alege, de a înțelege, de a acționa. Și cu cea că istoria și viața nu sunt lucruri care ți se întâmplă pur și simplu, că poți interveni și construi, că ești o parte din construcția canonului și a referințelor.
IOANA TOLOARGĂ: Publicul de adolescenți e deosebit de eterogen (poate mai mult decât eram obișnuită de la publicurile de adulți pe care le-am cunoscut până acum). Poate pentru că, spre deosebire de acestea, care au o plajă vastă de posibile opțiuni teatrale, spectacolele pentru adolescenți sunt o nișă. În etapa de documentare a proiectului am luat interviuri, am organizat focus grupuri în școli cu liceenii și particularitățile lor au fost mult mai prezente decât elementele comune (chiar în aceleași clase sau școli, nemaidiscutând de la o școală la alta). Mă aștept, atunci, și la reacții și receptări variate, care să mă surprindă.
Singurele lucruri pe care mi le doresc sunt: să nască în ei curiozitate sinceră, poate să-i contrarieze, să-i facă prezenți (nu doar pe durata spectacolului, ci în societate, în viețile lor) și să ne fie parteneri de dialog (chiar și în polemică). Desigur, mi-aș dori ca, dincolo de a-i amuza, să îi responsabilizeze în relație cu prezentul și cu viitorul.
5. Ce anume din spectacol a rămas cel mai puternic cu tine?
OLIVIA GRECEA: Cu ideea că revizitarea acestor figuri în istoria recentă și în orice context în care sunt folosite ca legitimatoare și fondatoare este un act speculativ, imaginativ (în măsura în care umple niște goluri) sau de proiecție. Cu compasiunea pentru femeile neșterse, căci nescrise. Cu conștientizarea tiparelor ca mecanism de rezistență.
IOANA TOLOARGĂ: În primul rând, femeile. Cu ele am pornit la drum, în calitate de figuri necanonice, care pot spune-n răspăr sau chestiona o istorie oficială masculină (desigur, în același tablou al necanonicilor se înscrie și Radu cel Frumos, în spectacol). Ele sunt cele despre care aș vrea să facem, oricând, o parte a doua. Apoi, cu întrebările. Una dintre ele este legată de cum putem reprezenta corect pe scenă persoanele radicalizate într-o zonă de extremă dreaptă sau votanții unor partide populiste de această factură. Colajul-haos din finalul spectacolului a reprezentat răspunsul nostru de atunci: poate nu e nevoie să reprezentăm electoratul, care e, în fapt, unul eterogen și care reprezintă și multe grupuri de oameni cu revendicări juste, necesare, care se simt neascultați, neauziți, neputincioși, dar și grupuri vulnerabile ușor de manipulat. Am mai rămas și cu senzația că am făcut un demers asumat și onest, pentru că acum, în mintea mea, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare nu mai sunt nici tablourile istorice de manual, nici reprezentarea canonizată din filmele istorice comuniste.
Nu în ultimul rând, au rămas parte din răspunsurile spectatorilor, care sunt în egală măsură deziluziona(n)te și pline de speranță.
6. Și nu în ultimul rând, dacă ai putea fi orice voievod, cine ai vrea să fii?
OLIVIA GRECEA: Fără a susține fake nationalism-ul sau fake feminism-ul, spun doamna Olivia vă leat de la Adam 7534, iară de la mântuirea lumii 2026, cu inspirație din faptele bune și mai puțin bune ale domnilor și doamnelor de dinainte și cu capitalul (de imagine și numai) pe care ți-l dau vizibilitatea, controversa și resursele abundente.
IOANA TOLOARGĂ: Cred că atât personalitatea mea, cât și cine mi-aș dori să fiu se conjugă împotriva ideii de lider (mesianic). Deci, probabil că nu aș fi nici o doamnă, nici (cu atât mai puțin!) un voievod, ci o țărancă sau o curteancă oarecare (care, poate, cochetează cu ceva creativ). Mi-aș dori însă ca asta să se întâmple într-o comunitate care se autoguvernează, în care ființele sunt egale și au puterea de a lua decizii împreună, pentru binele comun (evident, asta e mai mult decât o retroutopie despre evul-mediu, e o pură proiecție personală, care seaănă mai mult cu The Brave, decât cu orice altceva). Lăsând utopia deoparte și proiectând (mai degrabă în afara mea) un voievod care să-mi fie simpatic… ar fi o femeie. Ar ține la oameni și la comunitate cam cum a ținut Brâncoveanu la credința lui în Dumnezeul creștin, ar avea puterea lui Ștefan de a uni oamenii, înțelepciunea diplomatică a lui Mircea, spiritul temerar al lui Vlad, reziliența Chiajnei, charisma și încrederea în sine și în oameni ale lui Mihai (chiar și dacă ele sunt inventate exclusiv de performerița Maialgesa Dat!). Dar, mai ales, ar fi bună și dreaptă, mereu pentru oameni, echilibrată și purtătoare a înțelepciunii seculare a femeilor din toate societățile conduse matriarhal.
_______________
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
